Te întrebam cândva dacă simți că noi doi am născut "ceva" ... iar tu spuneai că, dincolo de noi, nimic nu e ...

Te întreb acum cu ce mâini amorțite de durere am sădit împreună în trupul eternului ceea ce înseamnă "noi" ... cu câte ore de tăcere cruntă, cu câte vise spulberate, cu câte clipe de smerenie, cu câte fărâmi de inimă risipite în neant ..

Poate că ești îndreptățit să-mi spui că-mi place să mă joc cu simple cuvinte. Poate că nu am voie să te urăsc dacă îmi spui că nu ar trebui să privesc dincolo de ... "suntem NOI, mă iubești, te iubesc, totul e infernal de frumos ..."

Nu am să te urăsc pentru asta. Dar poate am să încerc să te urăsc atunci când ai să-mi spui ... "am fost NOI, mă iubești, nu te mai iubesc, totul e chiar și acum infernal de frumos ..."

Am să te aștept și atunci să îți arăt că pot să te blestem cu trupul meu așa cum te și iubeam cu același trup ... Am să te aștept să îți arăt cu câtă ură pot să-mi sufoc iubirea ... cu câtă ură pot doar să te iubesc trupește ...

Căci ce oare e mai crunt decât înghețul sufletului ...?

Acum sunt poate beată de iubire. Acum te vreau și te-aș iubi ...
... cu trupul, cu sufletul ...
... cu ochii, cu vorbele ...
... cu gheață, cu foc ...
... cu patimă, cu geamăt ...
... cu nebunie, cu tandrețe ...
... cu mine ...
... cu mine ...


Îmi amintesc când te întrebam dacă EU sunt ca TOÞI și dacă TOÞI sunt ca MINE ... dacă sunt oare în stare să schimb ceva, cât de infim ... în tine ...

Și tu îmi răspundeai:

"Ca TINE nu e NIMENI ..."



... iar eu acum te-aș putea iubi pe-atât de nebun pe cât de blând te-aș fi putut mângâia în clipa ce-a trecut ...